experimentul piteşti

~~~
Niciodată Orwell nu a aproximat mai bine şi nu a văzut viitorul atât de apropiat de realitate, ca în cazul “ Experimentului de la Piteşti “.
Multă lume nici nu a auzit de Ţurcanu, “ ODCC – Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste”, Nicolski şi planul lor diabolic.
Cine mai deschide astăzi trei cărţi prăfuite scrise de Dumitru Bacu, Virgil Ierunca şi Paul Goma? Nimeni.
Vă imaginaţi cât de bine a fost păstrat acest secret dacă numai trei oameni au avut curajul să deschidă gura în 50 de ani ?
Dar, de fapt, ce s-a întâmplat în acest oraş liniştit de provincie ?
Simplu.
Au murit 2.500 de tineri, iar regimul aplicat celor care au supravieţuit, a mai ucis încă cel puţin 10.000 de oameni de-a lungul obsedantului deceniu.
Cum ?
Cu grijă. Mare grijă.
Închisoarea deţinuţilor politici de la Piteşti era ( în perioada anilor 1948 – 1953 ) un loc în care aterizau strânşi cu japca toţi elevii, studenţii recalcitranţi, mă rog – cred că, aproape, toată lumea ar fi avut un bilet dus garantat.
Adică, cei care se opun încălcării drepturilor omului, indiferent de pregătirea respectivei persoane.
Un loc de detenţie unde media de vârstă era de 19 ani.
Tineri care până mai ieri aveau vise, iubite, parinţi, bunici, ajungeau fără să ştie, într-un loc în care domnea răul la superlativ; pentru ca noi, în prezent, să putem plânge cu lacrimi de crocodil după societatea socialistă multilateral dezvoltată.
Acolo hotârase regimul revoluţionar socialist ( cea mai dreaptă dintre orânduiri ) să cazeze viitorul ţării.
Celule de 8 mp în care se îngesuiau cate 5-6 fiinţe.
Ziduri roase de mucegai, mirosul fetid, imposibil de suportat – transpiratie, murdarie si fecale, ferestre oblonite, prin care nu pătrundea aerul, ce să mai spunem de lumină.
Tineta era ţinuta în celulă, iar deţinuţii nu aveau voie să o acopere – primeau 5 zile de carceră, un loc în care nu puteau să stea decât în picioare, fără hrană, numai cu apă !
Calvarul acestei tinete ar fi amuzant dacă ai privi lucrurile din perspectiva unui dezaxat – trebuia golită o dată pe zi, iar cel desemnat prin rotaţie să facă acest drum imposibil, trecea printr-un tunel format din gardieni de la uşa celulei până la budă.
Fiecare “ om ” din care era alcătuit tunelul, avea în mana o bâtă ( în jargonul ministerului afacerilor interne se numea “ pulan “ – deh cadrele MAI nu prea erau şcolite – oameni din popor, maneliştii zilelor noastre ) pe care o folosea la lovirea persoanei care ducea tineta plină, iar dacă cumva bietul arestat vărsa ceva din conţinut, sub ploaia de lovituri, era pus sa curete cu mâinile locurile astfel murdarite.
În aceste condiţii drăguţe, singura speranţă, singurul sprijin, rămâneau camarazii de chin.
Gardienii – nişte indivizi cu feţe mongoloide, retardaţi mintal – erau recrutaţi din spitalele de psihiatrie şi case de nebuni.
Nu aveau nimic omenesc în ei.

~~~
Nici măcar privirea – tulbure de atâta inteligenţă.
Nici măcar limbajul – de nedescifrat pentru un om normal.
Singurele fiinţe în care puteai crede erau camarazii năpăstuiţi de lângă tine.
Singura alinare era discuţia în grup pe diverse teme – o adevărata sală de cursuri – o universitate dacă se poate numi aşa.
Se ştie că prietenii se cunosc numai în situaţii limită, viaţă şi moarte – numai aşa se probează caracterul, se cimentează prieteniile adevărate.
Şi tocmai în acest punct sensibil, s-au găsit minţi luminate – ilisecu apare soarele răsare – să lovească.
Să distrugă.
Să calce în picioare şi sa terfeleasca si ultima picatura de demnitate rămasă.
Nu a existat (ăi este dovedit istoric ) nicăieri în lume un asemenea loc de detenţie.
Nici asiaticii, care sunt recunoscuţi pentru rafinamentul torturilor, nu s-au gândit la un asemenea experiment.
Nu există pe coverta lumii ăsteia, o atrocitate care să depaşească în cruzime pe cea de la penitenciarul de la Piteşti.
Nimeni, în toată istoria zbuciumată şi plină de mizerie a omenirii, nu a fost în stare să ticluiască şi să ducă la bun sfârşit un asemenea experiment monstruos.
Ce au făcut tovaraşii noştri dragi ?
Au inventat o organizaţie a detinutilor cu convingeri comuniste.
Aceştia aveau rolul să se ocupe de reeducarea camarazilor şi aducerea lor pe drumul cel bun, adica să devină buni comunişti, oameni de stânga adevăraţi – asta vroiau să creeze. ( au reuşit – în 2006 avem nostalgici comunişti născuţi după 1985 ! )
Din fiecare celulă s-au recrutat oamenii de nădejde.
Nu mai contează motivele pentru care unii dintre ei au intrat în acest joc cumplit cu moartea – de frică, din convingere, sadism sau boală – nu e relevant.
Important este că aceste grupuri s-au format cu ajutorul administraţiei şi după ce s-a definitivat planul de acţiune, într-o anumită zi la o anumită oră – a pornit tăvălugul.
La semnal, prietenul de lângă tine începe să te lovească cu sălbăticie, ferocitate şi tu stai ca prostul în ploaie, preplex încă, şi nu îţi dai seama ce ţi se întâmplă.
Un vacarm de necrezut.
Toată lumea păruia pe toată lumea.
Scene halucinante – desprinse de realitate – nimeni nu întelegea nimic.
Toţi strigau după ajutor. Singura speranţă – ce ironic ! – au devenit gardienii.

Nu a intervenit nimeni.
Dimpotrivă.

Au fost batai de o sălbăticie de necrezut, urmate apoi de pauze în care victimele erau puse să îşi renege familia, credinţa, idealurile.
După aceea urmau torturile – băgatul de zeci de ori cu capul în tinetă – curăţirea celulei cu limba – tăieturi efectuate în diferite părţi ale corpului cu obiecte ascuţite şi umplute cu flegmă pentru a provoca infecţii rapide – mâncatul în patru labe din farfurie ca animalele – etc……. ( puteţi să citiţi cele trei cărţi; pe la anticariate se mai găsesc – lumea nu prea este interesată de fapte reale, mai repede răsfoim un Tin Tin sau vedem un film cu sergiu nicolaescu )
Dar cel mai rău lucru era Camera 4 Spital.
Acolo se făcea reeducarea.
Deţinutul era dus acolo şi ţinut în interogatorii chinuitoare şi nesfârşite, până ce “educatorul” consfiinţea că respectivul e pocait şi demn de încredere.

În acestă cameră sinistră se distrugea orice urmă de demnitate umană.
Aici, în acest laborator oribil, au murit mii de conştiinţe; au îmbătrânit mii de tineri.
Erai pus să o înjuri pe mama care te-a născut, să susţii şi să argumentezi serios că: sora e o curvă ordinară şi tata un pedofil notoriu, homosexual vândut forţelor imperialiste de dreapta şi că singurul Dumnezeu la care te poţi închina este Marx.
Urma apoi alt stagiu – deţinutul astfel reeducat devenea la rândul lui călău.
Era trimis în celulă şi pus la treabă – victima devenea astfel asociată la crimă – pentru totdeauna.
Nici un om care a trecut pe la reeducarea de la Piteşti nu a ieşit fără traume psihice majore.
Şi uite aşa închidem un ciclu.
Uitaţi, vă rog !
Nu vă încărcaţi mintea cu lucruri inutile.
Viaţa e frumoasă şi merită trăită.
Somn uşor !